Widerstand gegen das Ceausescu-Regime - Rezistenta împotriva regimului ceausist

Teil 2 - Partea a 2-a


Procesul Gheorghe Ursu

Monica Macovei

In procesul Gheorghe Ursu se audiaza martori. O zi pe luna, intr-o sala a Tribunalului Bucuresti, ascultam timp de cateva ceasuri marturiile unor persoane care au intersectat, intr-un fel sau altul, viata lui Gheorghe Ursu. Sunt ofiteri de securitate, de militie, doctori legisti. Multi dintre martorii de astazi au fost partasi la crima din 1985. Altii doar au acoperit-o prin taceri nevolnice. Incercam, prin intrebari, sa aducem in auzul public fragmente din adevarul pe care ancheta nu l-a formulat in termenii clari ai vinovatiei penale. 

Singurul judecat astazi pentru omor - pentru ca Gheorghe Ursu a fost omorat - este fostul co-celular Marian Clita, care in 1985 a stat cu Gheorghe Ursu in celula, in arestul Inspectoratului General al Militiei din Calea Rahovei. Era, potrivit rechizitoriului, informator. Multe lucruri nu s-au schimbat de atunci. Marian Clita este si astazi in acelasi arest, cu toate ca locul oricarui condamnat definitiv este intr-un penitenciar si nu intr-un arest de politie. Probabil pentru ca si astazi este informator. Inspectoratul General a devenit al Politiei, o parte din militienii anului 1985 a plecat, o parte a ramas. A ramas si Marian Clita impreuna cu firele nevazute care il leaga de arestul din Calea Rahovei si de militienii politisti. 

Dar nu despre inculpatul Clita vreau sa vorbesc. El va fi judecat de tribunal si pana la o solutie definitiva este prezumat nevinovat. Ci despre martori. Despre felul - incredibil - in care fostii ofiteri ai securitatii si militiei trateaza astazi adevarul, justitia si pe noi. Vasile Gheorghe a fost seful Directiei Cercetari Penale a Departamentului Securitatii Statului in timpul regimului comunist. Astazi este pensionar. Directia pe care a condus-o s-a ocupat de dizidentii din tara ai regimului. I-a urmarit, investigat, retinut, perchezitionat si batut. Unii au murit. Asa cum a murit Gheorghe Ursu. Ce ne spune astazi Vasile Gheorghe despre cazul Ursu? "Nu imi amintesc nimic, pentru ca la acea data aveam 4-5 cazuri de rutina pe zi, iar acesta nu a fost unul din cazurile importante." Cazul Ursu a fost deci un caz "de rutina", la fel cu multe altele. Rutina care a dus la moarte. Si moartea era pentru securitate o rutina. Personal, nu il cred pe Vasile Gheorghe. Este in interesul lui sa nu declare in fata unei instante de judecata despre propria implicare in acest caz. Dar modul in care a inteles sa se "apere" este sfidator. Sigur, afirmatia "nu-mi amintesc" este cea mai simpla modalitate prin care o persoana refuza sa spuna adevarul. Dar cand ne explica de ce nu isi aminteste, Vasile Gheorghe isi bate joc de noi. Ne spune, explicit, ca Gheorghe Ursu nu a fost un "caz" nici macar in 1984-1985 cand era cercetat de securitate pentru "propaganda impotriva oranduirii socialiste" si, prin urmare, el nu a stiut nimic. Si ne mai spune ca in fiecare zi erau 4-5 astfel de cazuri despre care el, seful, nu avea cunostinta. Era rutina. Teroarea si moartea erau rutina. Si ne spune asta in mod public, fara rusine si fara frica. 

Aroganta unui alt ofiter de securitate, Marin Pirvulescu, a mers si mai departe. El a lucrat din 1966 pana in 1990 la aceeasi Directie de Cercetari Penale din cadrul Departamentului Securitatii Statului, sub comanda lui Vasile Gheorghe. A perchezitionat locuinta lui Gheorghe Ursu si l-a investigat impreuna cu un alt ofiter din Directia de Cercetari Penale, Vasile Hodis. Ce ne spune astazi, in ianuarie 1999, ofiterul Pirvulescu, dupa ce 24 de ani a lucrat in unul din cele mai detestate departamente ale securitatii? Ca nu se foloseau violente in timpul anchetelor securitatii. Nu s-a referit la Gheorghe Ursu (ceea ce am fi inteles, doar nu ne asteptam sa se acuze singur), ci la toate anchetele securitatii. Ne palmuieste pe noi, toti locuitorii Romaniei. Teroarea securitatii a fost numai in imaginatia noastra, frica de tortura fizica a fost o inchipuire, toti cei care au trecut prin birourile de ancheta ale securitatii si au avut sansa sa iasa si sa vorbeasca au mintit, iar Gheorghe Ursu si multi altii au murit de amigdalita. Si, in general, romanii au trait de bunavoie intr-o parere de dictatura. 

Ofiterul de securitate Vasile Hodis, cel care a lucrat alaturi de Marin Pirvulescu la Directia de Cercetari Penale a Departamentului Securitatii Statului a perchezitionat si el locuinta lui Gheorghe Ursu si l-a anchetat pentru afirmatiile dusmanoase din jurnal. Incearca sa nege implicarea sa in cazul Ursu, dar asta este firesc. Ce nu este firesc este ca, astazi, Vasile Hodis lucreaza la Serviciul Roman de Informatii. Ajuta la consolidarea democratiei si a statului de drept in Romania. Despre care a invatat in timp ce-l ancheta pe Gheorghe Ursu pentru scrierile sale critice la adresa comunismului. Isi aminteste cineva despre statul de drept din timpul comunismului? In 1985, Hodis era locotenent al securitatii, iar astazi este colonel SRI. Pe banii nostri. Iar noua ni se spune cu tarie ca numai specialistii in contraspionaj economic sau in alte chestiuni din astea sofisticate au mai ramas in SRI. Noi insa ne incapatanam sa nu credem. Pentru ca Vasile Hodis nu a fost un specialist in contraspionaj, ci in politia politica indreptata impotriva romanilor care criticau dictatura comunista, a celor carea aveau curajul sa spuna adevarul. Perversitatea anilor de dupa 1990 nu se opreste aici. Acelasi Vasile Hodis este cel care, in brava sa calitate de colonel jurist la SRI, a raspuns in scris solicitarilor pe care Parchetul Militar le-a adresat SRI in cursul anchetarii cauzelor mortii lui Gheorghe Ursu. Asadar, aspectele legate de cum a lucrat securitatea in 1985 in cazul Ursu au fost clarificate exact de unul dintre anchetatorii lui Ursu. Atat despre impartialitate. 

Institutul de Medicina Legala Bucuresti a fost si el la inaltime. Doctorul Anastase Cavaliotti, astazi pensionar, a efectuat in 1985 autopsia lui Gheorghe Ursu in calitate de medic primar legist si a concluzionat ca moartea acestuia a fost patologica (adica, naturala). Desi la data autopsiei detinea actele medicale de la Spitalul penitenciar Jilava, in care se mentionau urmele de violenta si ruptura de intestin, desi afirma ca ruptura nu se putea produce decat printr-un traumatism in urma unor lovituri, desi a efectuat autopsia dupa terminarea programului, considera ca "moartea patologica" a fost o concluzie fireasca, iar in meseria lui interventiile (securitatii, militiei, ...oricui) nu erau posibile. Am trait in lumi diferite? Noi stim ca nu. 

Sefii de arest, care in regimul comunist s-au ingrijit de detinuti, sunt si ei persoane respectabile. Mai ales seful temutului arest din Calea Rahovei, al Directiei de Cercetare Penala a Inspectoratului General al Militiei. Mihail Creanga a fost seful acestui arest in timp ce Gheorghe Ursu era detinut acolo. Dansul crede numai ca se foloseau informatori in aresturi inainte de 1989 (de parca nu s-ar folosi si astazi) si, pentru a mai diminua din "taria" acestei afirmatii, ne spune ca acestia se ocupau de fapt cu mentinerea ordinii si disciplinei in celule. Fiind o persoana cu frica lui Dumnezeu si cu educatie in materia drepturilor pe care statele democrate le asigura persoanelor arestate, Mihail Creanga a continuat sa lucreze la arestul din Calea Rahovei, pana in iunie 1993. Experienta de sef de arest i-a permis sa se angajeze apoi la Credit Bank, pe post de executor credite, unde se afla si astazi. Prieteniile vechi sunt durabile. La data angajarii sale de Credit Bank, vicepresedintele bancii nu era altul decat fostul sau sef din Calea Rahovei, colonelul Tudor Stanica, cel care timp indelungat, inclusiv in perioada anchetarii lui Gheorghe Ursu, a condus Directia Cercetari Penale a Inspectoratului General al Militiei. Si Tudor Stanica este martor in procesul Ursu. Inca nu a raspuns chemarii justitiei. Suntem nerabdatori sa auzim, probabil, cum aceasta directie era un exemplu de probitate profesionala si cat de sfinte ii erau sefului drepturile celor arestati. 

Au fost audiati si alti martori, care s-au apropiat mai mult de adevar. Instanta l-a ascultat si pe Andrei Ursu, fiul celui omorat in noiembrie 1985. Procesul nu s-a terminat. Urmeaza noi martori si probe. Incercam sa uitam ca ancheta a inceput in urma cu 9 ani si ca prin concluziile ei a trunchiat adevarul. Astazi, procesul se judeca in fata unui judecator impartial si independent. Vrem sa aflam intregul adevar, sa dovedim ca noi si nu ei am castigat pariul cu statul de drept. 

Textul a apărut în revista 22, Nr. 9/ 1999

Asasinul inginerului Gheorghe Ursu a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare

In baza unui decret de gratiere din 1988, Marian Clita a fost absolvit de 10 ani de inchisoare * Astfel, Clita, care a executat opt ani de inchisoare,va fi eliberat in dosarul "Ursu" in 2001-2002

Marian Clita, asasinul disidentului comunist Gheorghe Ursu, a fost condamnat, in cursul zilei de ieri, la 20 de ani de inchisoare de catre judecatorii din cadrul Tribunalului Bucuresti, dar instanta a constatat, in baza decretului de gratiere 11 din anul 1988, decret semnat de catre Nicolae Ceausescu, ca Marian Clita a fost absolvit de 10 ani de detentie din pedeapsa care s-a dispus impotriva lui. Judecatorii l-au obligat pe Clita, care a executat, pana in prezent, opt ani de inchisoare, sa suporte cu titlu de despagubiri morale suma de 1.000.000 de lei. Sentinta de la Tribunalul Bucuresti poate fi contestata la Curtea de Apel Bucuresti. Conform rechizitoriului, Gheorghe Ursu a decedat in noiembrie 1985 din cauza "tratamentului" care i-a fost aplicat in arestul Inspectoratului General al Militiei. In decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu a fost descoperit de catre cadre ale Securitatii ca detinea, la locul sau de munca, un caiet in paginile caruia critica congresul al XIII-lea al PCR. Locuinta inginerului a fost perchezitionata de catre anchetatori, in urma "actiunii" descoperindu-se si cinci dolari, zece marci RFG, 40 de marci RDG si 3.000 de lire italiene. Intrucat nu existau suficiente probe in vederea arestarii, sub acuzatia de "propaganda impotriva oranduirii sociale", anchetatorii au dispus incarcerarea lui Ursu, in 21 septembrie 1985, sub acuzatia de detinere ilegala de valuta. In celula cu Gheorghe Ursu au fost repartizati Marian Clita, "informator-detinut" al Securitatii, si Radu Gheorghe. "Eram obligat sa execut ordinele", a declarat anchetatorilor Marian Clita, cel care in octombrie-noiembrie 1985, "l-a maltratat, schingiuit si distrus, definitiv, moral si in parte, fizic pe Gheorghe Ursu". In 17 noiembrie 1985, Gheorghe Ursu, care, pana in acea zi, a acuzat cumplite dureri abdominale, a decedat in Spitalul Penitenciarului Bucuresti.


Adrian ARTENE

Ziua, 01.07. 1999

Asasinul inginerului Gheorghe Ursu a fost pus in libertate

29 septembrie 1999

Judecatorii au hotarat miercuri eliberarea din arest a lui Marian Clita, asasinul inginerului Gheorghe Ursu - oponent al regimului comunist, care a murit in noiembrie 1985 din cauza batailor primite in arestul Inspectoratului General al Militiei. 

Curtea de Apel Bucuresti a admis cererea de eliberare conditionata a lui Marian Clita, care a fost condamnat de Tribunalul Bucuresti, in 30 iunie a.c., la 20 de ani de inchisoare pentru uciderea inginerului Gheorghe Ursu dar, potrivit Decretului de gratiere nr.11/1988, semnat de Nicolae Ceausescu, pedeapsa acestuia a fost injumatatita. Tribunalul a luat aceasta hotarare tinand cont de reglementarile existente la data producerii faptei. Decizia Curtii de Apel Bucuresti este definitiva. Marian Clita a stat arestat noua ani. Potrivit legii, un condamnat poate face cerere de eliberare conditionata, dupa ce a executat jumatate din pedeapsa. 

Potrivit rechizitoriului, incepand cu decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu a intrat in atentia Securitatii in urma descoperirii, la locul sau de munca, a unui caiet in care critica Congresul al XIII-lea al PCR. Locuinta inginerului a fost perchezitionata de anchetatori care au ridicat inscrisuri, cinci dolari, zece marci RFG, 40 de marci RDG si 3.000 de lire italiene. Deoarece nu au avut suficiente probe pentru a-l aresta sub acuzatia de "propaganda impotriva oranduirii sociale", anchetatorii au dispus atunci incarcerarea lui Ursu pentru detinere ilegala de valuta. 

In anchetarea lui Ursu au fost implicati generalul de brigada Emil Macri, lt. col. Adrian Turcitu si cpt. Ion Dumitraciuc, fosti ofiteri ai Directiei a II-a din cadrul Directiei Securitatii Statului (DSS), precum si col. Vasile Gheorghe, col. Corneliu Anghel, mr. Marin Pirvulescu si lt. maj. Vasile Hodis, fosti ofiteri in cadrul Directiei a VI-a din DSS. 

Ursu a fost arestat la 21 septembrie 1985 si a fost cercetat in paralel atat pentru detinere ilegala de valuta, cat si pentru propaganda. 

In perioada 21 septembrie - 16 octombrie 1985, Ursu a fost scos de mai multe ori din celula de catre ofiteri de Securitate, care au exercitat violente asupra lui. Pentru ca ancheta nu aducea rezultatele dorite, s-a trecut la folosirea informatorilor din randul arestatilor. Astfel, in celula lui Ursu au fost adusi Marian Clita si Radu Gheorghe, ambii condamnati la inchisoare pentru furt. 

Marian Clita a declarat procurorilor militari care l-au cercetat, dupa decembrie '89, pentru moartea lui Ursu ca in urma "unor angajamente de colaborare semnate cu organele de Militie si Securitate, am devenit colaborator al acestora si eram obligat sa execut ordinele". El a recunoscut ca l-a lovit cu picioarele pe Ursu si a afirmat ca "in perioada de inceput a lunii octombrie 1985, cand Ursu a fost introdus in camera 29 a arestului, si pana la inceputul lunii noiembrie a aceluiasi an, acesta a fost maltratat, schingiuit si distrus definitiv, moral si, in parte, fizic". 

In ziua de 17 noiembrie 1985, dupa ce a acuzat dureri abdominale, Gheorghe Ursu a decedat in Spitalul Penitenciarului Bucuresti. El fusese internat cu diagnosticul de "peritonita generalizata prin perforatii de ansa ileala". Cazul mortii lui Ursu a fost preluat de Procuratura Municipiului Bucuresti, care a stabilit ca moartea acestuia a fost patologica. Pe 26 decembrie 1989, sora inginerului Ursu, Georgeta Berdan, a depus o cerere de redeschidere a cazului la Comisia CFSN privind rezolvarea plangerilor victimelor regimului comunist. Dupa sapte ani de cercetari, Parchetul General l-a gasit vinovat de moartea lui Ursu pe Marian Clita si l-a deferit justitiei. De asemenea, Parchetul General a stabilit ca se fac vinovati de infractiunea de abuz in functie col. Vasile Gheorghe (fost ofiter in cadrul Directiei a VI-a din DSS), lt. col. Tudor Stanica (seful Directiei de Cercetari Penale DSS) si lt. Mihail Creanga (fost sef al Penitenciarului), dar faptele lor au fost amnistiate potrivit unui decret. 

Cotidianul, 30. 09. 99

Scrisoare deschisa adresata presedintelui Romaniei, Emil Constantinescu, privind cazul Gheorghe Ursu

Impiedicarea elucidarii unei crime a fostei Securitati echivaleaza cu ascunderea asasinilor

Uciderea prin tortura a inginerului si poetului Gheorghe Ursu a fost una din crimele cele mai monstruoase ale regimului Ceausescu si ale Securitatii. De aproape zece ani, toate incercarile de judecare si condamnare a asasinilor au fost si continua sa fie sabotate. O data cu alegerile din noiembrie 1996, noi toti - si credem ca ne exprimam atat in numele societatii civile, cat si al diaspora romanesti - am fost convinsi ca venise momentul ca, in sfarsit, memoriei lui Gheorghe Ursu sa i se faca dreptate, iar prin acest act de justitie elementar, societatea romaneasca sa intre intr-o zona de normalitate. O zona in care aspiratiile pentru dreptate ale societatii sa fie luate in considerare de reprezentantii sai alesi. Un timp in care macar crimele cele mai abjecte, mai evidente, ale regimului Ceausescu, sa fie pedepsite conform legii. Un timp in care societatea romaneasca sa inceapa un drum de recladire morala, o desteptare din cosmarul unui dement cult al personalitatii si al unui regim al terorii, in care non-valorile si fanatismul puterii au creat un cerc vicios al fricii, delatiunii, neincrederii, oportunismului. 

Domnule Presedinte, suntem convinsi ca sunteti la curent cu ultimele desfasurari survenite in cazul Ursu. Ignorandu-se adevaratii vinovati, un detinut de drept comun - o simpla unealta in mana sefilor securitatii ceausiste - a fost condamnat, pe 30 iunie a.c., la 20 de ani inchisoare, din care urma sa execute... doi. Culmea acestei farse juridice este ca pe 30 septembrie acesta a fost pus in libertate. 

Iar adevaratii criminali si tortionari, intre care se numara Vasile Gheorghe, fostul sef al directiei de cercetari penale a Securitatii, Parvulescu Marin, fost maior din aceeasi sectie, Tudor Stanica fost sef al directiei de cercetari penale a Militiei, nici macar nu au fost pusi sub urmarire penala si se plimba liberi, nestingheriti de nimeni, iar unul dintre instigatori - fostul locotenent de securitate Hodis Vasile, este acum colonel SRI. 

Dosarul de urmarire informativa intocmit de Securitate, ca si jurnalul lui Gheorghe Ursu - documente de importanta istorica, dar si juridica pentru aflarea adevarului - nu au fost inca puse la dispozitia Procuraturii, nici macar dupa interventia Procurorului General al Romaniei si a unei interpelari in Senat in acest sens. Dosarul era necesar Parchetului General pentru cercetarea penala privind participarea la omor a ofiterilor de Securitate si Militie. 

SRI si-a motivat refuzul prin faptul ca legislatia in vigoare interzice un astfel de acces. Insa in Legea sigurantei nationale, Legea nr. 51/1990, se interzice accesul publicului numai la documentele care privesc siguranta nationala. Or, nimeni nu poate pretinde ca anchetarea lui Gheorghe Ursu pentru scrieri anticeausiste are astazi vreo legatura cu siguranta nationala! Ni se pare strigator la cer ca, in prezent, directorul SRI (numit de dumneavoastra) sa invoce ca pretext siguranta nationala, cand acel dosar poate elucida o crima politica a fostei Securitati si ascunderea lui echivaleaza cu ascunderea asasinilor. 

Credem ca a sosit momentul strapungerii acestui esafodaj al minciunii si obedientei fata de fosta Securitate. Domnule Presedinte, aveti posibilitatea, si girul intregii societati civile romanesti, sa sprijiniti aflarea adevarului si infaptuirea dreptatii intr-un caz definitoriu pentru evolutia Justitiei romanesti din ultimii, dar si urmatorii ani. Va rugam sa interveniti pentru: 

Cu consideratie si speranta,


Fundatia Gheorghe Ursu, alaturi de care semneaza Calin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Gabriela Adamesteanu, Sorin Antohi, Constantin Amarie, Keleti Adam, Lena Adam, Felicia Antip, Ana Blandiana, Radu Bercea, Lucian Boia, P.M. Bacanu, Eliade Balan, Anca Berbescu, George si Aurelia Mioara Baltac, Eric Ivan Bloch, Serban Barbenec, Dorin si Alexandru Baleanu, Mircea Barnaure, Dan Badea, Radu Bogdan, Camil Baciu, Tereza Barta, Catalina Mateescu-Bogdan, Ioan Botez, Pavel Campeanu, Gh. Campeanu, Mihai Creanga, Radu Cosasu, Gabriel Cerkez, Doina Cornea, Andrei Cornea, Mihail si Zenonia Constantinescu, Lena Constante, Matei Calinescu, Andrei Codrescu, Liviu Ciulei, Mariana Celac, Lia Ciplea, Crina Cosoveanu, Gina Crangariu, Mircea Diaconu, Stefan Augustin Doinas, Ovidiu Dula, Clara Dan, Dennis Deletant, Mircea Daneliuc, Virgil Duda, Peter Eckstein, Constantin Eretescu, Florica Enescu, Radu Filipescu, Bogdan Ficeac, Dinu Flamind, Iancu Fischer, Anghel Gidea, Costin Gazaban, Dinu C. Giurescu, Gh. Gherman, Stere Gulea, Sanda Golopentia, Remus Valeriu Giorgioni, Augustin Griguta, Emil Hurezeanu, Sorin Iliesiu, Ioana Ieronim, Eugen Istodor, Petru Ignat, Garofita Iuga, Virgil Ierunca, Vasile Igna, Mircea Iorgulescu, Gabriela Ionescu, Vicentiu Ilutiu, Rodica Iulian, Mircea Ivanoiu, Florica Jebeleanu, Carol Emil Kovacs, Gabriel Liiceanu, Dan-Valentin Lascu, Monica Lovinescu, Elsa Luder, Doina Lazar, Nicolae Manolescu, Monica Macovei, Maia Morgenstern, Sallak Margit, Ioana Mailatescu, Solomon Marcus, Mircea Mihaes, Cornel Mihalache, Vladimir Mirodan, Alexandru Mirodan, Paul Miron, Angela Mihai, Vasile Negulici, Nicola Nechita, Virgil Nemoianu, John Nandris, Andrei Oisteanu, Ioana Orleanu, Oana Orlea, Alexandru Paleologu, Rodica Palade, H-R. Patapievici, Dan Perjovschi, Andrei Pippidi, Mihaela Pricop, Anamaria Pop, Cristina Perta, Sorin Panfil, Dan Pavel, Dumitru Radu Popa, Catrinel Plesu, Stelian Popa, Stelian Popescu, Iaromira Popovici, Nutu Rosca, Florian Razmus, Stefan Rey, Miriam Raducanu, Dumitru Radu, Radu Sergiu Ruba, Helga si Stefan Ravovitza, Ana Sincai, Manuela Stefanescu, Ilie Serbanescu, Mircea Saucan, Crina Sacaleanu, Claudiu si Ioana Sacaleanu, Ion Stanica, Dan Safran, Florentin Smarandache, Maia si Vlad Sommer, Stelian Tanase, Diana Turconi, Dan Timotin, Alexandru Timotin, Vladimir Tismaneanu, Maria Talundriu, Sorin si Gina Vieru, Marinica Vacarescu, Adrian si Gina Vasiliu, Katherine Verdery, Ion Vianu, Leon Volovici, Renate Weber, Iunian si Iuliana Zarnescu si Asociatiile : Prodemocratia, Alianta Civica, Academia Civica, Fundatia "Humanitas", Fundatia "Romania libera", Fundatia "N. Steinhardt".

România liberă, 13.11.1999

Dosarul lui Gheorghe Ursu a fost cosmetizat de SRI

Dupa ce a fost cerut cu insistenta timp de zece ani, dosarul intocmit de Securitate pentru inginerul si poetul Gheorghe Ursu a ajuns, in sfirsit, la Sectia Parchetelor Militare care continua ancheta pentru aflarea adevarului in acest caz. Andrei Ursu, fiul inginerului ucis in 1985, a avut o surpriza de proportii dupa consultarea, fila cu fila, a celor sapte volume trimise de SRI Parchetului cu aprobarea CSAT. Surpriza neplacuta insa pentru ca in dosar nu se afla nimic despre cei care au comandat urmarirea, anchetarea si lichidarea tatalui sau. In primul rind, spre stupefactia tuturor, dosarul nu contine nici un document original. Fiecare volum, legat frumos in coperte cu antetul "Republica Socialista Romania - Ministerul de Interne", contine doar copii xerox dupa documente lipsite de importanta si impartite dupa criterii fara legatura cu logica. Te-ai astepta ca intre cartoanele cu un asemenea antet sa descoperi documente scrise de securisti in pauza dintre doua batai, cind anchetarea "dusmanului poporului" nu da rezultatul planificat. Majoritatea  documentelor aranjate de SRI in dosarul Ursu sint deja cunoscute: procesele-verbale de perchezitie domiciliara, rechizitorii, note de urmarire informativa, declaratii de martor, citeva pagini din celebrul jurnal al disidentului, pagini din agende si citeva scrisori. Ceea ce socheaza cel mai mult este altceva. In fiecare volum al dosarului apar inserate, in copie xerox, articole aparute in presa romaneasca de dupa 1990: "Romania Libera", "22", "Expres" etc. Fiind vorba despre un Dosar de Urmarire Informativa, asta poate insemna ori ca Securitatea si-a continuat treaba si dupa 1990, ori ca SRI a vrut - cu tot dinadinsul - sa ramina un demn urmas al temutei DSS. Dosarul contine, in proportie de peste 70%, documente ("Note") elaborate dupa 1990, desi Gheorghe Ursu a fost arestat de Securitate in 1985 si urmarit informativ de la mijlocul anilor '70. Andrei Ursu a observat, intr-unul din volume, un tabel cu mai multe rubrici care rezuma urmarirea lui Gheorghe Ursu in perioada 1978-1984. Rubricile sint intitulate: "Sursa", "Continutul materialului", "Masuri si observatii". Ele se refera in mod deosebit la deplasarile in strainatate ale lui Gheorghe Ursu, relatiile cu scriitori romani si persoane din strainatate. Ca "surse" apar diversi: "vecini", "colegi de serviciu" etc. La rubrica "Masuri" apar solicitari de relatii de la Directia a II-a a DSS (contrainformatii economice). In acelasi volum exista, de asemenea, copie xerox a unei ciorne intitulate "Nota de sarcini", intocmita de Directia a VI-a (Cercetari Penale), ciorna cu diverse adnotari. Lipseste insa originalul care continea numele si semnaturile celor care au intocmit-o si supervizat-o. Studierea tuturor acestor volume duce la o prima concluzie stupefianta: sint omise in mod intentionat documente care ar putea ghida ancheta Parchetului Militar spre adevaratii responsabili. Omisiunea are ca scop acoperirea ofiterilor implicati, parte din ei preluati in SRI. O alta concluzie este ca autorul acestei "cacealmale", care se vrea a fi o "reabilitare" a lui Gheorghe Ursu, este chiar SRI.  Daca de cosmetizarea acestui dosar ar putea fi acuzati Virgil Magureanu si subordonatii sai, de preluarea si lansarea acestei diversiuni raspunde, constient sau nu, Costin Georgescu. De asemenea, in joc a fost atras si CSAT care, in februarie, a aprobat inaintarea catre Parchet a asa-zisului Dosar de Urmarire Informativa al lui Ursu (legendat "Udrea"), dosar care, in fapt, n-a fost inca scos din arhive. Aprobarea CSAT, deci a lui Emil Constantinescu, a fost data pentru o actiune a Securitatii facuta la multi ani dupa decembrie 1989. Daca un caz atit de mediatizat este insotit de un dosar care contine note ale SRI si articole de presa din ultimii ani, este de presupus ca pe toti ne asteapta o mare surpriza atunci cind vom fi pusi in fata propriului dosar: dosarul de Securitate este dosarul SRI.


DAN BADEA / CHRISTIAN LEVANT

Evenimentul Zilei, 18.04. 2000
 

Trei fosti militieni audiati in dosarul "Ursu"

Judecatorii militari au audiat trei fosti subofiteri de militie care, in anul '85, lucrau la punctul de control al arestului Inspectoratului General al Militiei (IGM), loc in care a fost incarcerat disidentul comunist Gheorghe Ursu, decedat in urma batailor primite in detentie. Sergentii majori Nicolae Enache, Ioan Dinu si Dumitru Dinu au afirmat ca nu au auzit de Gheorghe Ursu in perioada cand asigurau controlul dintre IGM si arest, ci abia dupa Revolutia din decembrie '89, din mass-media.
In acest proces sunt judecati col. (r) Tudor Stanica - fost sef al Directiei Cercetari Penale din IGM, col. (r) Mihail Creanga - adjunctul sefului arestului IGM si plt. (r) Stefan Burcea, toti acuzati de instigare si complicitate la omor calificat in ceea ce-l priveste pe inginerul Gheorghe Ursu.

Ziua, 25.07.02
 

Fiul disidentului Gheorghe Ursu primeste in batjocura despagubiri de 20 de milioane lei

Judecatorii l-au scapat pe fostul general SRI Grigorescu

Instanta Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti a hotarat ca incadrarea juridica, de abuz in serviciu, nu este cea motivata in cazul gen. (r) SRI Eugen Grigorescu de catre Sectia Parchetelor Militare, schimband incadrarea acestuia in infractiunea de neglijenta in serviciu pentru inculpatul care a facut disparut jurnalul disidentului asasinat in inchisoare, Gheorghe Ursu. Grigorescu a fost loctiitor al comandantului U.M. 5135 si fusese trimis in judecata pentru savarsirea infractiunilor de sustragere si distrugere de documente. Jurnalul lui Ursu, retinut de fosta securitate, fusese clasificat drept "strict secret". Judecatorii au stabilit, dupa schimbarea incadrarii juridice a faptelor, ca nu mai poate fi vorba nici de tragerea la raspundere pentru neglijenta in serviciu intrucat a intervenit prescriptia, iar pentru retinerea de inscrisuri a incetat procesul penal. Totusi, au fost acordate daune civile in valoare de 20 de milioane lei, sub forma daunelor morale, si 2.000.000 lei cheltuieli de judecata.

In perioada 21 septembrie - 16 octombrie 1985, Ursu a fost scos de mai multe ori din celula de catre ofiteri de Securitate, care au exercitat violente asupra lui. Pentru ca ancheta nu aducea rezultatele dorite, s-a trecut la folosirea informatorilor din randul arestatilor. Astfel, in celula lui Ursu au fost adusi Marian Clita si Radu Gheorghe, ambii condamnati la inchisoare pentru furt. In ziua de 17 noiembrie 1985, dupa ce a acuzat dureri abdominale, Gheorghe Ursu a decedat in Spitalul Penitenciarului Bucuresti. El fusese internat cu diagnosticul de "peritonita generalizata prin perforatii de ansa ileala". Cazul mortii lui Ursu a fost preluat de Procuratura Municipiului Bucuresti, care a stabilit ca moartea acestuia a fost patologica.
Din: Ziua si Adevarul, 22.02.03
 
 

Top


Liviu Babes

Interviu cu sotia eroului Liviu Babes

Se implinesc zece ani de cand un roman si-a dat foc pe partia din Poiana Brasov in semn de protest impotriva regimului Ceausescu

Numele: BABES; Prenumele: LIVIU;data nasterii: 10 septembrie 1942; data decesului: 2 martie 1989; locul decesului: partia "Bradul" din Poiana Brasov; cauza mortii: autoincendiere; semnificatia gestului: un om se pierde pe sine atunci cand accepta "tavalugul". Ultimele sale creatii: "Tavalugul" si "Grota cu masti". 

Liviu Babes a fost declarat erou printr-un gest al autoritatilor venite dupa 1996. Gestul lui nu a fost unul disperat pentru ca nu i l-a impus nimeni, ci supremul gest de demnitate al unui om care a refuzat convietuirea cu raul. Despre toate acestea si mai mult chiar, intr-un interviu cu sotia lui Liviu: Etelka Babes. 

- Ce fel de om era Liviu Babes? 

- Era un om obisnuit care aprecia valoarea si era pentru ea si mai ales pentru creatie. Era pictor amator, ceilalti spun ca era chiar unul bun, si mai ales, punea foarte mult suflet in tot ceea ce facea. Era un om responsabil de faptele lui si intelegea sa-si extinda aceasta atitudine pana in gesturile marunte. 

- Cum credeti ca a ajuns sa faca acel gest? 

- A fost surprinzator si pentru mine. Nu inteleg nici acum si nu voi intelege niciodata. Nu mai suporta. Nu credeam ca il afecta atat de mult. Nu mai era comunicativ in ultima vreme, desi pana atunci el era un om foarte vesel, sustinea cu mare dragoste orice reuniune. Era un "pontos", as in bancuri. 

- Care era perceptia lui asupra oamenilor din jur si a reactiilor acestora la ceea ce ni se intampla tuturor? 

- Totdeauna se intreba cum de mai rabda semenii absurdul zilnic, de ce il accepta. "Ce fel de oameni suntem noi?" - se intreba foarte des. Eu eram mai rabdatoare. Intotdeauna am crezut ca dupa rau urmeaza si bine. El, nu. Era foarte afectat de neseriozitatea celorlalti, de delasare. Era foarte revoltat de atitudinea generala a celor din jur. Daca ar fi trait acum, nu stiu cum ar fi suportat ceea ce ni se intampla. 

- Chiar, cum credeti ca ar fi reactionat la realitatea momentului actual? 

- El nu accepta sa ne lafaim in mocirla. Ori asa, ori asa. De exemplu, una din ultimele lui picturi se intituleaza "Tavalugul". Imi spunea adesea: "Uite, vine tavalugul si noi stam si ne supunem. El vine si noi stam". Acum inteleg ce vroia sa spuna. Era cu mult inaintea mea si a celorlalti. Eu, ca femeie, trebuia sa lupt pentru casa, pentru familie, odata m-am si batut pentru ratia lunara de cinci oua. De aceea, nu pot sa inteleg cum regreta unii oameni acele vremuri. Daca nu erai smecher, nu aveai. Trebuia sa te descurci. Se spune adesea ca Ceausescu ne dadea case. Unii aveau, altii nu, insa. Oamenii au uitat. 

Oamenii nu se gandesc ca el a facut gestul acela pentru noi toti. El nu era un foarte bun vorbitor de engleza, dar era un autodidact si a scris acel mesaj in engleza, sperand ca vreun strain de pe partie il va citi pentru a transmite mai departe ceea ce noi nu aveam curajul sa spunem. De altfel, asa a si fost, pentru ca primul care a ajuns la el si a citit mesajul a fost un olandez. Oamenii nostri nu inteleg. Nu tin sa pledez pentru cei din Occident (nu am fost niciodata in strainatate), dar imi pare rau pentru ceea ce ni se intampla. Au plecat unii care au profitat de libertatea obtinuta dupa 1989 si care nu inteleg pretul cumplit al obtinerii acestei libertati. Iar in continuare?... Au fost zile negre pentru noi in acesti zece ani. Am fost si aproape somera... Probabil ca el trebuia sa se nasca in alta parte. Alta era lumea care i se potrivea. 

- Care credeti ca este raspunderea celor care ne conduc destinele, facand, desigur, legatura cu cele spuse de dvs. si cu gestul pe care sotul dvs. l-a facut? 

- Ei sunt vinovati pentru ca, daca tot s-au luptat sa ajunga acolo, trebuie sa-si dea seama ca au si o mare raspundere. Oare cum se gandesc ca nu vor fi trasi la raspundere? Oare cum pot dormi noaptea? Mie, cel putin, nu mi-ar placea sa traiesc intr-un palat poleit, iar altii langa mine sa sufere si sa se zbata in mocirla. Noi am fost creati pentru ceva bun, acesta cred ca este scopul pentru care Dumnezeu ne-a lasat pe Pamant. Conducatorii sunt primii care au obligatia de a-si pune problema in acesti termeni. Dar, daca si ceilalti ar da dovada de fermitate, cei care ne conduc si-ar pune mult mai des problema conduitei lor. Eu, insa, tot mai sper. Nu stiu in ce. El a gandit si a prevazut toate acestea. Tablourile lui erau foarte bine gandite. Una dintre lucrarile lui se intitula "Labirintul" si il are in mijlocul ei, foarte sters, pe Isus pe cruce. Noi nu eram habotnici, dar adesea imi spunea: "Vezi, aceasta este singura noastra solutie - credinta. Sa avem un crez puternic. Dar pentru a ajunge la el trebuie sa treci printr-un labirint. Unii reusesc, altii nu". 

Pentru el, cel mai important lucru era creatia, valoarea si creatia. Se revolta fata de lipsa noastra de efort in acest sens, ca noi, in loc sa cream, ne facem ca muncim, pentru ca ei se fac ca ne platesc. Era foarte constiincios. Pentru mine ramane in continuare o enigma. Doar dupa ce l-am visat m-am mai linistit. Era fericit. O fi bine? Si-o fi gasit linistea? Nu stiu. O fi iesit din labirint? Nu stiu... 

A consemnat: Rodica Vasilcan 

Interviu apărut în: România liberă, 2.3.99

Top


Cazul Dan Desliu

Nicolae Manolescu

La 31 august, Dan Desliu (1927-1992) ar fi implinit 70 de ani. Dupa cum se stie, el a disparut, in imprejurari considerate ciudate, in vara lui 1992. Nu s-a putut dovedi ca moartea lui a fost altceva decit un accident. Speculatiile care s-au facut atunci aveau un anumit temei in trecutul sau nu prea indepartat, cind poetul intrase in disidenta fata de regimul ceausist si fusese marginalizat. Mina lunga a, fie si defunctei, Securitati a putut fi vazuta de aceea ca avind legatura cu moartea poetului. Nu ma pot pronunta categoric in aceasta privinta. Inclin totusi sa cred ca a fost vorba pur si simplu de o nenorocire. Faptul ca Dan Desliu a reprezentat, in ultima parte a vietii sale, un caz politic, n-avea insa cum sa nu-i coloreze politic moartea. 

La cazul ca atare as dori sa ma refer in editorialul meu de astazi. Dupa debutul sau in Lumea lui G. Calinescu, in 1945, cu versuri, as spune, normale, si pentru epoca, si pentru virsta autorului, dupa traduceri din Valery, dupa o scurta cariera actoriceasca intre 1946 si 1948 (poetul absolvise Conservatorul de Arta Dramatica!), Desliu a devenit redactor al Scinteii si, ca poet, beneficiarul a trei Premii de Stat, imediat dupa crearea lor in 1949. Lazar de la Rusca si Minerii din Maramures au fost lecturi obligatorii pentru multe promotii de elevi din anii ^50. Numele poetului a fost asociat, chiar si dupa caderea in desuetudine a realismului socialist, de propaganda oficiala prin intermediul literaturii. In anii '60-'70, autorul celor mai celebre poeme agitatorice ale inceputurilor comunismului romanesc nu s-a mai bucurat de consideratia criticii. Biografia lui literara parea incheiata. 

Spre surprinderea multora, Desliu a devenit unul dintre contestatarii ideologiei care-i adusese notorietate. Disidenta lui se deosebeste de aceea a lui Paul Goma sau Dorin Tudoran tocmai pentru ca trecutul lui se deosebeste de acela al mai tinerilor sai colegi de breasla. Goma sau Tudoran nu s-au aflat printre creatorii si, totodata, profitorii sistemului. Ei au fost de la inceput in conflict cu sistemul: mai intii, ca atitia alti scriitori, in chip nedeclarat, refuzind criteriile tematice si valorice oficiale, apoi, in chip fatis, ceea ce a condus la alungarea lor din tara. Desliu a trebuit sa faca el mea culpa. Este, daca nu gresesc, singurul scriitor roman care a recunoscut ca a gresit si care s-a angajat public sa nu mai tolereze nici o manipulare ideologica si politica a literaturii inca din timpul regimului comunist, asadar, in plina dictatura. A rupt-o cu propriul trecut, fara sa se crute. Daca riscurile erau aceleasi in toate cazurile (marginalizarea, interzicerea sau exilul), exista la Desliu o componenta morala autocritica pe care n-o gasim, din motive asupra carora nu e nevoie sa starui, la alti disidenti. Curajul lui la un moment dat s-a bazat si pe puterea de a se dezice de lasitatile de dinainte. 

Cazul Desliu mai este instructiv si pentru ca arata celor care ii culpabilizeaza astazi pripit si in bloc pe scriitorii deceniilor de comunism ca a existat o disidenta variata, atit ca forme de exprimare, cit si ca substrat intelectual, politic si moral, in care si- au dat mina generatii si biografii diferite. 

România literara nr. 36 din 10 septembrie 1997

Cazul Dan Desliu

Gabriel Dimisianu

Cititorii României literare au observat, desigur, că articolele publicate în această pagină sub genericul "Actualitatea" îsi propun si altceva decât numai să cadă, cu strictete, pe "actualităti". Sfera actualului este mai cuprinzătoare si există evenimente din trecut care, prin semnificatie, prin mesaj, spun mai mult prezentului decât altele ce se produc chiar sub privirile noastre. Trecutul, istoria, vietile oamenilor de altădată răspund uneori mai deplin si mai concludent întrebărilor pe care ni le punem sub presiunea trăirii în imediat. 

Cazul poetului Dan Desliu, de pildă, un caz încheiat, cum s-ar putea spune, un caz mai degrabă vechi, istoric vorbind, este departe de a fi si unul inactual. Existenta acestui protagonist al miscării literare postbelice, existentă atât de fracturată si încheiată tragic, este în consonantă si azi cu probleme care agită, si uneori obsedează constiinta publică românească. Cine este preocupat de motivele aderării multor intelectuali, în acest veac, la comunism, mari scriitori, mari artisti, aderare convinsă ori numai oportunistă, de trezirea unora dintre ei, mai târziu, din "rătăcire", de felul cum unii si-au recunoscut culpele iar altii nu, de valoarea morală a recunoasterii culpelor, de motivatia disidentelor de la noi, atâtea câte am avut, cine este preocupat de astfel de chestiuni si de altele din aceeasi categorie, va găsi în cazul poetului Dan Desliu un element de raportare dintre cele mai semnificative. 

Invocarea acestui caz mi-o prilejuieste aparitia relativ recentă a unui volum de Convorbiri cu Dan Desliu (ed. Eminescu, 1998), realizat de Daniel Nicolescu, tânăr editor si publicist. Convorbirile au avut loc în anii 1990-'91 si apar abia acum, la aproape sapte ani de la moartea neasteptată a poetului, întâmplată la sfârsitul verii lui 1992 (si nu 1993 cum notează eronat autorul Convorbirilor). 

De ce vorbesc despre un caz Dan Desliu? Pentru că la noi manifestarea sa a fost singulară si pentru că, fiind astfel, a stârnit destulă vâlvă. 

Sunt multi la noi cei care, initial, în primii ani de după război, au aderat la comunism, l-au slujit cu fervoare iar mai târziu au renuntat, revizuindu-se în tăcere. S-ar putea spune despre ei că au "uitat" optiunea de la început. Dacă cineva le-o aminteste tresar mirati. 

Altfel a actionat Dan Desliu. Pe cât de zgomotoasă i-a fost aderarea, în anii când trecea drept copilul teribil al "revolutiei", tot pe atât de zgomotoasă i-a fost si renuntarea, debarasarea de convingerile "revolutionare". Cam de pe la sfârsitul anilor '70, si în special după iunie '71, când Ceausescu si-a lansat revolutia lui culturală, Desliu a început să formuleze tot mai ritos critici la adresa liniei oficiale, din interior mai întâi, comitând asadar un act de disidentă, iar după 1980 din afară, căci demisionează din partid, devenind în felul acesta opozant declarat. Se mentine totusi Desliu pe pozitii de stânga, cât de cât, ca atâtia alti fosti militanti din occident si de la noi care, despărtindu-se de comunism, s-au îndreptat spre o stângă ceva mai liberală? Nu a procedat astfel Desliu ci a respins ferm orice tendintă de regrupare la stânga a dezamăgitilor de comunism. În ultimul an de viată făcea elogiul monarhiei si al Regelui Mihai. (Un gest asemănător, încă mai neasteptat, l-a făcut, tot înainte de a muri, si Titus Popovici). 

Radicalismul trecerii pe alte pozitii decât cele adoptate cândva îmi pare să-l caracterizeze mai mult decât pe altii pe Dan Desliu, acuzat pe nedrept de trădare interesată a "cauzei" când, mai mult decât orice, gestul său era unul de revoltă fată de sine. Ar trebui să se tină seama de faptul, că "trădările" acestui om au survenit în împrejurări dintre cele mai riscante pentru el, când Ceausescu părea de neclintit, cum a si fost de fapt încă vreo zece ani, iar Desliu l-a înfruntat deschis. Ar fi putut apoi să fructifice, dacă era interesat, conjunctura favorabilă de după decembrie '89, când noua putere si l-a vrut aliat, el situându-se însă, si atunci, tot în opozitie. 

La acest om al determinărilor categorice si al polemismului vehement din atâtea discursuri rostite în adunările scriitoricesti, surprinde, în Convorbiri, tonul măsurat si dispozitia comprehensivă, grija pentru nuante si pentru menajarea intimitătii altora, retinerea de a trage concluzii definitive pe baza informatiilor obtinute indirect, scrupulul de a nu răni când nu este cazul. Cel mai aspru, cel mai neconcesiv pe sine se judecă, realizând în mediul nostru, în lumea noastră nu numai literară, o performantă unică. Fiindcă într-adevăr, cine a mai rostit la noi, revăzându-si trecutul, asemenea autoînvinuire cu valoare de testament moral: "Tinerii sau mai putin tinerii să nu-mi urmeze niciodată exemplul. Nu trebuie să accepti ceea ce simti că nu trebuie acceptat. Există lucruri pe care, oricât de mult te-ar costa, nu trebuie să le faci. Si există, dimpotrivă, lucruri pe care, oricât ai pierde, trebuie să le faci neapărat". 

La început însă, la cei 18 ani câti avea Desliu când, în 1945, intra în Partidul Comunist, nu simtise că apucă pe o rea cale, că acceptă ceva ce "nu ar fi trebuit să accepte", cum la sfârsitul vietii îi sfătuieste pe tineri să nu facă. "Am făcut-o din convingerea că poate să iasă un lucru bun", va spune despre gestul prim al aderării la comunism, spre a adăuga imediat că iesise "cu totul invers decât credeam". Îsi refuză, pentru eroarea de a fi aderat, circumstanta atenuantă a necunoasterii, argumentul la care multi apelează, că ei nu au stiut exact despre ce e vorba, că nu li s-a spus, că n-au detinut toate datele etc. Nestiinta nu poate fi o scuză valabilă pentru nimeni, si nici pentru el: "...a fost si a rămas dezonorant faptul că m-am asezat la aceeasi masă si am mers pe acelasi drum cu pecereul. «Eu nu am stiut si nu m-am lămurit». Informează-te, neică!"

Neinformarea, necunoasterea, angajarea fără a cerceta sunt totusi vini usoare fată de acceptarea în cunostintă de cauză a făptuirii răului, a obligatiei, de pildă, de a comite delatiuni. Este păcatul cel mai greu, din perioada avântului revolutionar, pe care Desliu are a si-l reprosa. Într-o sedintă îl denuntase pe Marcel Breslasu pentru poeziile intimiste pe care acesta i le citise în particular, "unul din lucrurile de neiertat pentru constiinta mea, un lucru pe care nu voi putea niciodată să-l repar". E greu de înteles cum se putea ajunge la asemenea fapte dar încă si mai greu de înteles este comportarea victimei care, nu numai că, în acea sedintă, îsi turnase cenusă în cap, dar si venise să-i multumească denuntătorului, între patru ochi, "pentru ajutor". Urâte si încurcate vremuri! 

Spuneam că Dan Desliu, în mărturisirile făcute interlocutorului său, este mai repede dispus să se autoînvinuiască, astfel cum am văzut, decât să arunce cu piatra în directia altora, fie ei si personaje de verificată reputatie "rea". Dogmatici intratabili ca Novicov, Selmaru, Sorin Toma, maleficul Beniuc, sunt judecati fără vehementă, priviti mai degrabă cu umor, văzuti ca oameni căzuti si ei sub vitregia vremurilor. Sentinte drastice, definitive, pronuntă rar, căutând cel mai adesea să descifreze resortul lăuntric, mecanismele ascunse ce au dictat o anume comportare, fie ea si blamabilă. Cu atât mai mult este atent cu marii scriitori ce pactizaseră, cum s-a tot spus, cu puterea comunistă în anii postbelici, cu Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Ralea, cărora nu le aduce mai deloc reprosuri, văzându-i mai ales prin prisma actelor benefice pe care le-au săvârsit atunci. Au apărat cu prestigiul lor breasla de loviturile prea dure, atât cât au putut, girând unele initiative mai curajoase ale tinerilor, obtinând unele înlesniri materiale pentru scriitori de la autorităti. Acum este încredintat că acei mari oameni nu aderaseră din convingere la regim, că se văzuseră obligati, fiecare, dintr-un motiv sau altul, să încheie amintitul pact, iar în sufletul lor regretau. Poate că, în alte conditii, s-ar fi împotrivit: "...eu sunt convins că nici el (Arghezi, n.n.), nici Sadoveanu, nici Călinescu, nici Ralea si nici altii, care păreau că se raliază, nu erau în adânc convinsi de asta si nu doreau în fapt să colaboreze. A fost perioada lui «n-avem încotro», care a durat destul de mult". Faptul s-ar fi petrecut si mai târziu, în anii '80, când ceausismul "devenise, efectiv, o năpastă" si când Desliu crede a deslusi, la exponenti ai vietii literare ce păruseră perfect obedienti, ca G. Ivascu, semnele unei "rezistente lăuntrice". 

Pentru că am vorbit de anii '50 si '80, corespunzători epocii Dej si, respectiv, epocii Ceausescu, este locul să arătăm că primul interval este privit de Dan Desliu cu mai multă îngăduintă decât al doilea, spre acesta îndreptând cele mai multe vituperări. Omeneste îl putem întelege pe Desliu, epoca Dej fiind pentru el epoca tineretii, dar cântărind realitătile cu măsuri afective el le si deformează. I se pare că în anii cincizeci, echipa de la conducere "a stiut să trateze altfel sfera artei si culturii", adică altfel (si deci mai bine) decât a făcut-o, în anii optzeci, echipa lui Ceausescu, atât de altfel încât în vremea celui mai compact dogmatism s-ar fi putut, chipurile, "să publici o carte de poezie în care să nu fie vorba de putere". Nu se cunosc astfel de cazuri, după cum tot neadevărat este că, în anii '80, "nu mai puteai să publici o carte de versuri în care nu era măcar o poezie directă în legătură cu El si cu Ea". Exagerări, si într-o privintă si în cealaltă, răsfrângând o subiectivitate care, privitor la anii tineretii celui ce se confesează, înclină mai degrabă să absolve decât să incrimineze, aceasta întâmplându-se nu doar cu marii scriitori "colaborationisti", dar si cu unii mânuitori de la vârf ai puterii, precum Chisinevschi. Invocând argumentul că nu judecă decât întemeindu-se pe ce a trăit el însusi, Desliu trage o concluzie mai degrabă pozitivă despre satrapul culturii din perioada dejistă, acesta fiindu-i, personal "de fiecare dată de folos, de ajutor". 

Este adeseori subiectiv Dan Desliu în mărturisirile sale, actionat de afecte, de simpatii sau antipatii si, într-adevăr, nu vom putea deslusi din relatările lui imaginea cea mai fidelă a epocii literare postbelice, în evenimente si oameni. Dar nici infidelă nu putem spune că este. Ce e incorect în detalii se corectează în reprezentarea de ansamblu. 

Mai importantă decât reconstituirea epocii este însă în aceste Convorbiri îmbogătirea cu numeroase noi elemente a imaginii despre cazul Dan Desliu. Un caz cu valoare de unicat în istoria noastră, nu doar literară, de după al doilea război mondial. Nu avem alt exemplu de totală dezicere de comunism a unui fost înflăcărat militant, dezicere săvârsită în anii când comunismul era încă puternic în toate institutiile lui, de o strivitoare fortă opresivă. Putini au cutezat, ca Desliu, să le înfrunte din interior, fără alt punct de sprijin decât propria îndârjire neistovită. 

România literară nr. 27 din 7 iulie 1999

Top


Cititorul român fată în fată cu Gulagul

Ruxandra Cesereanu

Monica Lovinescu deplîngea nu de mult, într-un număr din România literară, faptul că tocmai cărtile care dau seama despre trecutul românilor, cu toate ororile lui, nu sînt comentate. Că aceste cărti nu se vînd tine de mizeria financiară, că nu se scrie despre ele tine de mizeria morală, comenta Monica Lovinescu. Alain Besançon atrăgea atentia, de altfel, în Nenorocirea secolului, că termenii amnistie si amnezie marchează condamnarea comunismului ca "ism" totalitar: călăii sînt amnistiati, iar cei care ar trebui să ia pozitie suferă de amnezie. Este adevărat că aceste cărti nu mai au parte de o mediatizare intensă, dar despre ele s-a scris si se scrie încă. Cert este, însă, că ele nu mai au impactul din 1990. Pînă si best-sellerul lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, dacă ar apărea acum pe piata de carte cu un al saselea volum, nu ar mai avea forta de bumerang din 1990-1995. Sînt curioasă dacă reeditarea de către Humanitas a valoroasei cărti va avea efectul scontat. Avînd în vedere cele cîteva sute de cărti de acest gen (care au apărut după căderea comunismului) s-a vorbit, la un moment dat de un fel de blazare a cititorului, de o sufocare a lui si chiar de o "monotonie a ororii". În constiinta românilor, reeducarea de la Pitesti a constituit punctul crucial: comentariile asupra acestui fenomen au generat, cu totii ne aducem aminte, discutii furtunoase si speculatii pînă la capătul abominabilului. Atentia românilor asupra propriului lor trecut sumbru a fost distrasă, însă, de tranzitia zgomotoasă de care are parte tara noastră. De Grand Guignolul zilelor noastre. De aceea, sînt prizate acum eseurile politologice care dezbat România actuală si nu retrospectivele moralizatoare. Carnavalescul decăzut depăseste eticul sau îl diminuează prin infuzia de operă bufă.


Să mă întorc, însă, la tinta acestui articol. Cărtile despre Gulag (fie acesta românesc sau nu) nu mai au prospetimea impactului de odinioară si, de aceea, ele sînt comentate sporadic, poate chiar în pripă. 
Nu mai există explozia luărilor de pozitie de odinioară. Nu mai există un buchet de arome critice. Există, însă, cîtiva comentatori fideli ai acestui gen de scrieri. Ei se cuvin a fi amintiti tocmai fiindcă de ani de zile fac lucrul acesta si nimeni nu i-a adunat niciodată la un loc. Acesti fideli au abordat întotdeauna cărtile despre Gulag cu seriozitate si cu o patimă mai mult sau mai putin voalată de a scoate adevărul la suprafată. S-au deosebit prin stil si vîrstă, si, poate, chiar prin aprofundarea ororilor comunismului, dar în comun le-a fost predilectia pentru acest gen de cărti.
Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ar fi primii care ar deschide această listă de fideli ai Gulagului, ca să-i numesc cumva. Ar urma, apoi, Adrian Marino care, la un moment dat, a sustinut chiar un serial în 22. Doina Jela se cuvine a fi amintită, la rîndu-i, cu cele trei cărti: Cazul Nichita Dumitru, Această dragoste care ne leagă si, de curînd, Spovedania unui tortionar, o premieră în Est. Există si trei tineri eseisti mai putin cunoscuti, dar care au dovedit un "apetit" profund pentru cărtile despre Gulagul românesc: Sanda Cordos, Mariana Net si Vlad Pavlovici. Eu însămi am tinut rubrica "Gulag" timp de cinci ani, în revista Steaua, realizînd mai apoi o teză de doctorat pe această temă si urmînd să tin un curs despre Gulagul românesc în anul universitar 1999-2000. Ar mai putea fi amintiti, partial, pe lista "expertilor" Stelian Tănase si Vladimir Tismăneanu (ultimul fiind interesat mai mult de fratricidul comunist la vîrf, din istoria noastră, si mai putin de Gulag). Timisorenii Smaranda Vultur, Viorel Marineasa, Daniel Vighi si Valentin Sămîntă s-au specializat pe tema deportării, ceea ce nu este putin lucru. O scurtă perioadă, imediat după decembrie 1989, au scris constant despre cărtile Gulagului - Florin Manolescu, Nicolae Balotă si Cristian Moraru. Mai tîrziu Alina Mungiu si Lászlň Alexandru au radiografiat succint sau tangential cărti si idei despre Gulag. Numere tematice despre Gulag au fost realizate în revistele 22, Echinox, Apostrof, Vatra, Orizont si Magazin istoric. Televiziunea are si ea două fidele ale temei Gulagului: Lucia Hossu-Longin si, sporadic, Mariana Sipos. Trebuie apoi amintită Asociatia Fostilor Detinuti Politici care publică de cîtiva ani "Documentele Rezistentei". Se cuvine remarcată revista si fundatia Memoria ca portdrapel al fostilor detinuti politici, dar si Academia Civică, care girează simpozioanele de la Sighet si "Analele Sighet". Nu trebuie scăpate din vedere nici cele cîteva edituri care au colectii specializate pe Gulag: Marineasa de la Timisoara (axată pe mărturii despre deportare si despre rezistenta din munti), Ramida, Albatros, Humanitas (prin colectia "Procesul comunismului", dar si înainte de lansarea acesteia) ori chiar Vremea cu "dosarele" ei controversate - toate patru-n Bucuresti. Directorul Editurii Ramida, Mihai Rădulescu, are la activ mai multe cărti despre Gulag, dar aportul său esential este masiva "Istorie a literaturii de detentie" din care a publicat deja două tomuri, primul fiind o sinteză a tuturor mărturiilor ori comentariilor despre reeducarea de la Pitesti. Ar trebui să adaug, poate, si Institutul National pentru studiul totalitarismului cu revista acestuia, dar am rezerve fată de functionalitatea lor.
Cu sigurantă, mi-au scăpat si alti ucenici ai temei aici discutate, fată de care îmi cer scuzele de rigoare; am încercat să monitorizez cam tot ce s-a scris si comentat despre Gulagul românesc, dar nu pot evita lacunele datorate proastei difuzări si tirajelor confidentiale în care apar cărtile despre detentia politică si revistele în care sînt comentate acestea. Toate numele pomenite mai sus cred însă că au darul să compenseze indiferenta actuală a criticii fată de cărtile cu substrat etic despre trecutul apropiat al românilor. Fireste că expertii temei sînt putini la număr, dar ei nu sînt de lepădat; dimpotrivă. 

România literară nr. 28 din 14 iulie 1999

Top


Citizens Gain Limited Access To Secret-Police Files

By Eugen Tomiuc

This week, Romanians were allowed access for the first time to the secret files kept on them by the notorious communist-era secret police, the Securitate. But the opening of the archives has renewed a dispute between those Romanians who oppose public access to the files and those who say the documents are necessary to help the country come to terms with its often troubled past.


Prague, 30 March 2001 (RFE/RL) -- Earlier this week (Wednesday) Romanians were given the opportunity for the first time to view their communist-era secret police files.
Like most former Eastern bloc countries, Romania has been divided on the issue of access to secret-police files since the collapse of communism 11 years ago. But the debate has been particularly tense in Romania, where a vast communist-era surveillance network contributed to a proportionally larger number of files being compiled than in other countries in the East.
The path to granting public access to the files was cleared in 1999, when the Romanian parliament passed a law aimed at releasing previously protected information about the Securitate, the country's infamous communist-era secret police.
The law passed after six years of parliamentary debate. Critics say the law was gradually amended into a weaker version of the original bill put forward by a prominent former political prisoner (Christian Democrat politician Ticu Dumitrescu). But it still provided for the creation of a special parliamentary committee, known as the CNSAS, to manage the files, most of which are still being kept in the archives of the Romanian Intelligence Service, or SRI, the successor to the Securitate.
It has taken the CNSAS more than a year's preparation to enable the opening of the files, which finally began this week. Romanians who hold current citizenship -- or held it at any given time after 1945 -- can now find out whether they or their next of kin had a Securitate file and what it contains.
Among the data included in the files are details about the informant. However, only some of the files are said to contain the actual name of the informant -- in most instances, a code name is used instead.
CNSAS spokeswoman Carmen Pescaru told our correspondent that according to estimates, there are some 60 kms of files in the archive of the Romanian Intelligence Service, even though the SRI itself puts the volume at only 20 kms. Pescaru adds that the Securitate may have had as many as 700,000 informants working in Romania, a country of some 20 million.
"There were between 400,000 and 700,000 informants, each of whom was responsible for spying on two or three people. This is information provided by [CNSAS] President Gheorghe Onisoru."
Pescaru says both the law and the CNSAS committee are important steps toward Romania's eventual entry into NATO and the European Union.
"In my opinion, we -- Romanians -- should very clearly define what we want. If we say we want to join NATO and the European Union, I believe that the existence of this institution is absolutely necessary."
But Pescaru says that so far relatively few Romanians -- just over 1,000 -- have filed written requests to see their record. This does not seem much compared to former East Germany, where since 1992 more than 3 million people have asked a specially created office to let them inspect the estimated 180 kms of files kept by the infamous Stasi secret police.
More recently, some other countries from the former communist bloc have also created committees to tackle the thorny issue of secret police files.
In Poland, some 5,000 people have turned to the Institute of National Remembrance, created last year to manage the dossiers kept on them by the Polish communist police. In Bulgaria, where parliamentary elections are due in less than three months, recently approved legislation provides for the creation of a seven-member commission appointed by parliament and the government, which will gather and analyze information from secret-police files.
In Romania, the CNSAS published the names of candidates in last year's election who used to be Securitate informants or officers. But the law does not bar those who did have connections with the secret police from running for public office.
Besides studying their private file, Romanians can submit official requests to find out whether public office holders were connected to the communist secret police. But they are not entitled to inquire whether ordinary citizens -- for example, somebody's neighbor -- were Securitate collaborators.
By law, the CNSAS is the rightful owner of the Securitate files, which are now in the archives of the SRI and other Romanian secret services. There is one exception, though -- files considered threatening for the country's national security.
An SRI spokesman, speaking under the condition of anonymity, told RFE/RL that, in assessing a file's impact on national security, both the SRI and CNSAS must observe a set of existing laws.
"We have to observe, first of all, the national security law, the SRI law, and the national archives law -- a law that regulates all archives in Romania. There are other regulations, too. But I repeat, decisions regarding national security are made jointly [by the SRI and CNSAS]."
But analysts say that national security protection is mainly an excuse for the secret services to withhold compromising files. Berlin-based journalist William Totok -- a former ethnic-German dissident from Romania and author of a book on the means of repression used by the Securitate -- says that this provision in fact protects the identity of former Securitate agents.
"Even though [the law] provides for the CNSAS to reveal the identities of the former Securitate officers, the SRI can place the file under embargo, evoking the law regulating state secrets, and thus the contents of the file remains unknown to the CNSAS."
More than one year after the law came into force, Romanians remain divided over its usefulness. Some officials, including President Ion Iliescu -- a former communist -- and Prime Minister Adrian Nastase, have said the law will prevent national reconciliation. Nastase, himself a law professor during communism, accused the investigative committee's staff of trying to squeeze advantages from their government-funded jobs. He said they will "lick the files for many years to come."
But writer Totok, who was detained by the Securitate during communism, says that the law -- despite its serious flaws -- will help Romanians to try and come to terms with their painful past.
"I think that the Romanian law [will] allow an opening and even a more careful assessment of the past 40 years of communism."
Some of those who get to see their files will have to live with the trauma of painful revelations about friends or relatives who were enlisted to spy on them. Constantin Badea, an engineer who worked in France during a part of the communist era, was among the first to see his file this week. Badea was monitored by the Securitate until 1986, wrongfully suspected of being a French spy. He says he cannot reverse the past injustices, but seeing his file will help his family and children understand his painful past.
"After 10 years of harassment and another 10 years of waiting -- 20 years altogether -- I cannot use this file for myself. But to educate my children and their children -- yes, it is useful to see."
Badea says that he discovered the identity of all the friends and colleagues who reported on him. But even though many of them are still alive, he does not want revenge. He says it is simply enough to see his own file. 

Top

Geschichte erleben

Gespräch mit Carl Gibson, dem Gründer der Temeswarer Filiale der Freien Gewerkschaft der Werktätigen Rumäniens (SLOMR)

 

Vor dreißig Jahren, im Frühjahr 1977, startete Paul Goma seine spektakuläre Protestaktion, der sich damals viele rumänische Bürger angeschlossen haben. Auch Sie wollten die Goma-Aktion unterstützen. Was ist damals eigentlich geschehen?

 

Carl Gibson: Als ich mich entschlossen habe, mich der von Goma ins Leben gerufenen Menschenrechtsbewegung anzuschließen, handelte ich als ein Sympathisant, der zunächst eigene Zwecke verfolgt. Das heißt, ich beabsichtigte durch die Teilnahme an der Charta 77-Solidaritätsbewegung, die Respektierung der Menschenrechte einzufordern - für mich und meine Familie; d.h., eine schnelle Ausreisemöglichkeit in die Bundesrepublik Deutschland zu erhalten. Die Absicht, durch mein nichtkonformes Handeln auch die Gesellschaft verändern zu wollen, hatte ich damals als 18-Jähriger sicher nicht. Ich agierte als kritischer Bürger, nicht als bewusster Regimegegner oder Dissident.

Ich wurde in der Nähe von Gomas Wohnsitz in der Drumul Taberei, Wohnblock Z 21, wenn ich mich richtig erinnere, von drei Geheimdienstleuten in Zivil verhaftet, dann im Innenministerium verhört und schließlich mit Eskorte zurück nach Temeswar/ Timişoara gebracht, um dort weiteren Verhören unterzogen zu werden.

Den noch 1977 in die Verbannung geschickten Goma traf ich erst später in Paris, wo er mir einen seiner politischen Romane schenkte.

 

Sie waren mehrere Male verhaftet. Was hat man Ihnen vorgeworfen? Wer hat sie verhört? Hat man Sie auch bestraft?

 

Über meine oppositionellen Aktivitäten, seit der Goma-Bewegung bis zu meiner Ausreise im Oktober 1979, habe ich in zwei ausführlichen Interviews mit dem Sender Radio Freies Europa berichtet, die mehrfach ausgestrahlt wurden und auch von den Folterknechten verfolgt wurden.

Während der zahlreichen Verhöre bei der Securitate in Temeswar „befassten“ sich mit mir im Wesentlichen drei Personen. Der Untersuchungsrichter Hauptmann Petre Pele, Major Rudolf Köppe und ein älterer Offizier, Oberst Istrate. Von meinen Freunden weiß ich, dass ein gewisser Major Indrei Nachforschungen über mich angestellt hatte. Der brutalste unter den Geheimpolizisten der Securitate aus Temeswar war allerdings ein gewisser Gantner oder Ganter. Von diesem wurde ich am schlimmsten gequält.

Einige Monate nach Beginn der ersten großen Menschenrechtsbewegung in Rumänien wurde mir im Betrieb 1. Juni ein Schauprozess gemacht, der für die Securitate ein Fiasko war, weil die Arbeiter bereits gegen die offizielle Doktrin aufmuckten und sich solidarisch zeigten. Später wurde ich im Grenzgebiet, am Donauufer bei Orschowa aufgegriffen und lange verhört, ohne verurteilt zu werden. Die Hauptverhaftung erfolgte erst am 4. April, nachdem wir in Temeswar eine Regionalgruppe der Freien Gewerkschaft SLOMR gegründet hatten, die im März in Bukarest von Ionel Cană und anderen ins Leben gerufen worden war, aber kurz darauf zerschlagen wurde.

Die SLOMR-Gründung in Temeswar erfolgte in Übereinstimmung mit Dissidenten aus Bukarest. Von mehr als zwanzig Personen, die das Gründungsdokument auch im Namen ihrer Familienangehörigen unterzeichneten, konnten 16 Teilnehmer von der Securitate namentlich identifiziert werden. Darunter befand sich auch der Präsident der Temeswarer SLOMR, Professor Dr. Fenelon Sacerdoteanu, Oberst a.D. der Rumänischen Armee, Teilnehmer am Russlandfeldzugs und früherer Leibarzt der Geliebten von König Karl, Elena Lupescu. Dieser politische Freund, der sich auch als Autor betätigte und eine Reihe von historischen Werken verfasste, die nicht publiziert werden konnten, schloss sich der SLOMR aus Überzeugung an. Er hatte nicht die Absicht, Rumänien jemals zu verlassen.

Nach zweitägigem Verhör wurden Erwin Ludwig, gebürtig aus dem kleinen Grenzort Nero, und mir ein kurzer Prozess gemacht; das heißt, wir wurden diesmal ohne Verteidiger und ohne die Möglichkeit zu haben, uns zu entlasten in einem formaljuristischen Prozess abgeurteilt und für ein halbes Jahr in das Gefängnis Popa Şapcă gesteckt. Die Anklage lautete: Gründung einer Organisation mit antisozialistischem und anarchischem Charakter.

Wenige Tage nach meiner Entlassung im Oktober 1979 erfolgte meine Ausreise über Bukarest nach Frankfurt am Main, nachdem meine Eltern bereits während meiner Haft übersiedeln konnten. Erwin Ludwig durfte ein Jahr später ebenfalls auswandern.

 

Im Mai 2002 organisierte die Stiftung Academia Civică in Bukarest ein Treffen früherer Dissidenten und Oppositioneller. Unter den Anwesenden befand sich auch Gerhard Kneip, der als SLOMR-Vertreter aus Temeswar vorgestellt wurde. Sie selber waren einer der SLOMR-Gründer aus Temeswar, was 1979 ja auch über Radio Free Europe bekannt gemacht worden war. Haben Sie mit Herrn Kneip zusammengearbeitet? Was ist mit den SLOMR-Mitgliedern geschehen?

 

Ich hatte die Idee zur Gründung der Temeswarer SLOMR-Regionalorganisation. Die Gründungsidee entstand in Bukarest nach Gesprächen mit Dissidenten. Ich habe die Regionalorganisation dann organisiert und mit Hilfe von Erwin Ludwig aufgebaut. Er hat nicht zufällig sechs Monate seines Lebens hinter Gittern verbringen müssen.

Die von Ihnen erwähnte Person ist mir unbekannt. Vielleicht agierte der Betreffende nach unserer Verhaftung und Verurteilung, möglicherweise um weiterzumachen und die Bewegung am Leben zu erhalten. Es ist bekannt, dass sie weiter bestand, in Nachbarorten wie Arad, aber auch in anderen Landesteilen und vor allem im studentischen Umfeld.

Nahezu alle Unterzeichner der Temeswarer SLOMR-Bewegung, hauptsächlich Deutschstämmige, durften Rumänien verlassen. Sie leben heute in der Bundesrepublik und können als Zeitzeugen noch detaillierte Aussagen über das Erlebte machen. Leider ist die Geschichte der Freien Gewerkschaft, die der Dissidenz und der Opposition in Rumänien noch nicht wissenschaftlich aufgearbeitet.

 

Warum haben Sie sich für die Ausreise aus Rumänien entschlossen?

 

Wer über mehrere Jahre als notorischer Oppositioneller aufgefallen und in antikommunistische Protestaktionen größeren Ausmaßes verstrickt war wie ich, hatte in dem totalitären System der damaligen Zeit, das von einem autokratischen Diktator dominiert wurde, keine reellen Entwicklungschancen. Im Gegensatz zu anderen Idealisten deutscher Nationalität, die bleiben wollten und die Gesellschaft kritisch mitgestalten wollten, sah ich meinen Weg im Westen, wo ich die absolute Freiheit für meine Selbstverwirklichung vermutete.

Unmittelbar nach der Entlassung aus der Haft nahm ich meinen Pass entgegen und verließ Rumänien. Das materielle Erbe meiner Vorväter blieb zurück. Da meine Rehabilitation noch nicht erfolgt ist, habe ich meinen Geburtsort und das Umfeld meiner Kindheit und Jugend niemals wieder gesehen.

Im Westen angelangt, ging die Opposition gegen das kommunistische Regime in Bukarest weiter und hielt bis zur Revolution im Jahr 1989 an.

 

Sie haben Ihre Erinnerungen in einem noch nicht veröffentlichten Buch aufgeschrieben. Was steht im Vordergrund Ihrer Erinnerungen.

 

Das ist ein weites Feld. Da auch Sie, lieber Herr Totok, lange in Haft waren, zufällig in den gleichen Zellen bei der Securitate am Leontin-Sălăjan-Boulevard wie ich und dort auch mit den gleichen Untersuchungsrichtern konfrontiert waren und deren Verhörmethoden kennen gelernt haben, später auch im gleichen Gefängnis Popa Şapcă in Temeswar einsaßen, wissen Sie ja, wie schwer es einem fällt, Erinnerungen niederzuschreiben. Ihr Band Die Zwänge der Erinnerung, bereits 1987 erschienen, in dem ich lesen kann, wie im eigenen Buch, verweist vielfach auf diesen Zustand. Eine psychologische Blockade hält einen ab, alles noch einmal durchleiden zu müssen. Ich habe lange gewartet, bis ich mich aufraffen konnte, alles aufzuschreiben. Eine Aufarbeitung der Vergangenheit kann nur dann erfolgen, wenn die tatsächlichen und konkreten Wahrheiten schonungslos genannt werden. Die historische Wahrheit ist ein gutes Mittel gegen die Entstehung von Mythen. In einem zusammenwachsenden Europa braucht man diese Wahrheiten.

Meine Arbeit trägt die Überschrift Symphonie der Freiheit und hat den Untertitel Über individuellen Widerstand in einer Diktatur. Das Buch soll noch in diesem Jahr hier in Deutschland erscheinen, später vielleicht auch in rumänischer Sprache…

 

Wie würden Sie Sich rückblickend bezeichnen, als Dissident, als Oppositioneller? Als Unzufriedener mit den damaligen Gegebenheiten in Rumänien oder nur als Gegner des Ceauşescu-Regimes?

 

Wir könnten jetzt eine sehr differenzierte Diskussion führen und genau darlegen, was jeden Begriff kennzeichnet. Das würde aber zu weit führen. In meinem Buch finden sich zahlreiche Antworten darauf. Wer über Jahre opponiert, macht viele Phasen durch und wandelt sich vom einfachen Unzufriedenen zum kritischen Bürger bis hin zum bewussten Oppositionellen, der ein Regime bekämpft. Nicht auf den Begriff kommt es an; auch nicht auf eine Selbststilisierung a posteriori. Sondern lediglich auf die Taten. Die Handlungen sprechen für sich – auch in der historischen Rückschau. Die Ereignisse sind noch jung. Helfen wir mit, das Bild der jüngsten Geschichte aufzuhellen.

Februar 2007

Das Gespräch führte William Totok

Hören Sie hier auch ein ein rumänischer Sprache geführtes RFE-Audio-Interview mit Carl Gibson anlässlich des 30-Jährigen Jubiläums der Protestaktion von Paul Goma. 30 de ani de la Apelul lui Paul Goma – Interviu-RFE cu Carol Gibson, membru fondator al SLOMR din Timisoara. Fisier audio.


Top

 

Aktualisiert: 09.03. 2007


Zurück

Înapoi